Ziua medicinei militare
Contribuția Ministerului Afacerilor Interne la dezvoltarea sistemului medico-militar
Alături de întregul Sistem de Apărare, Ordine Publică şi Securitate Naţională, sărbătorim anul acesta la 21 august, 161 de ani medicină militară în țara noastră.
Rememorarea Zilei Medicinei Militare este bine să fie făcută mereu, pentru că devotamentul, dăruirea, curajul și spiritul de sacrificiu al personalului medico-sanitar traversează decenii și secole, manifestându-se în toate momentele cruciale ale istoriei poporului român.
Această zi ne determină să reflectăm nu numai la momente istorice dar mai ales la efortul neprecupețit al personalului medico-militar în îngrijirea efectivelor, a populației civile, a bolnavilor și răniților atât pe timp de război, cât și de pace, precum și în situațiile de criză.
Arc peste timp
Prima organizare a serviciului sanitar la români datează de pe vremea domnitorului fanariot Alexandru Moruzzi (1793-1796, 1799-1801) care a dispus angajarea a trei doctori în cadrul agiei (poliției). Medicii aveau drept atribuții supravegherea sănătății publice dar și îngrijirea gratuită a bolnavilor săraci. (Gheorghe Banu – Sănătatea poporului român, București, Fundația pentru Literatură și Artă Regele ”Carol II”, 1935)
În documentele aflate în Arhivele Naționale sunt consemnate vestigii istorice ale înființării Direcției Medicale din subordinea Ministerului Afacerilor Interne.
Prima atestare despre organizarea asistenței medicale este prevăzută în Regulamentele Organice ale Moldaviei și Valahiei, din 1831 și respectiv 1832, care înființează un Comitet al sănătății la București și unul la Iași, sub conducerea Departamentului Treburilor din Lăuntru – actualul Minister al Afacerilor Interne. Comitetele erau însărcinate cu organizarea carantinelor, supravegherea măsurilor adoptate pentru ”sănătatea obștii”, iar cel de la București și cu conducerea Eforiei Spitalelor Civile. Între anii 1860-1864 Eforia a funcționat ca o direcție anexă a Ministerului de Interne, pentru ca în anul 1948 să fie desființată.
În Țara Românească, ”Regulamentul Ostășesc” (cap.IX al Regulamentului Organic) impune, la art.426, elaborarea :”…Regulamenturilor otcârmuirii bolnavilor, slujba și ținerea spitalurilor…” iar în Moldova, cap.VII al Regulamentului Organic, denumit ”Reglementul jandarmerii […jandarmeriei sau miliției, n.n…], prevede, la art.262, dispoziții similare, anume emiterea: ”…reglementului administrației de sănătate, de slujba și ținerea spitalurilor…”.
Se consemnează faptul că spitalele militare prevăzute de Regulamentele Organice nu existau ca formațiuni autohtone ci se dorea crearea lor, după modelul structurilor similare ale armatei țariste. În timpul celor două războaie ruso-turce (1806 – 1812 și 1828 – 1829) armata rusă a înființat în Principatele Române mai multe spitale, pentru asigurarea asistenţei medicale predominant a ostaşilor ruşi, dar şi a soldaților autohtoni. Astfel la Craiova a funcționat între 1808-1830 Spitalul rusesc, organizat în casele boierului Priscoveanu. La Pitești, în clădirile hanului pus la dispoziție de stolnicul Ion Socolescu, donație acceptată prin Porunca Divanului Săvârşitor al Valahiei din 9 decembrie 1829, a funcționat Spitalul ostășesc. La Caracal – Spitalul ostășesc rusesc, a cărui corespondență se regăsește într-un inventar al Arhivelor Naționale – Direcția Județeană Olt.
Prin Regulamente se înființează în Țara Românească, 3 lazarete (organizate ulterior ca spitale militare) şi anume la Bucureşti, Craiova şi Ploieşti, fiind date în folosință, aproape concomitent, cele de la Craiova și București.
În Moldova, datorită unui buget insuficient (cel puțin până în anul 1847, când generalul – inspector Dimitrie M.Sturdza, hatmanul Miliției înființează Spitalul militar de la Iași) asistența medicală a armatei era asigurată de spitalele civile, cele mânăstirești și de medicii din localități.
Dacă în Bănie misiunea medicilor militari a fost favorizată de existența anterioară a clădirilor și dotărilor (preluate de la fostul Spital rusesc) și nu în ultimul rând de preluarea personalului medical autohton, nu același lucru se poate afirma în cazul Bucureștiului, unde totul a trebuit început de la ”zero”, cu eforturi uriașe, acesta fiind și motivul pentru care structura din capitală este mai bine cunoscută.
La 13 Septembrie 1831, spătarul Alexandru Ghica, comandantul oștirii, este însărcinat să organizeze de urgenţă „Spitalul pentru oastea pământească” actualul Spital Militar Central.
În anul 1853 domnitorul Țării Românești, Barbu Știrbei, îl invită pe medicul de origine franceză, Carol Davila, să organizeze serviciul sanitar din România. Îi acordă gradul de maior și funcția de medic-șef al Spitalului Militar. În 1857 dr Carol Davila în colaborare cu medicul român Nicolae Kretzulescu (care deschisese încă din 1842 o școală de mică chirurgie la Spitalul Colțea din București), înființează Școala Națională de Medicină și Farmacie, care, în 1869 devine prima Facultate de Medicină de pe teritoriul țării noastre.
O dezvoltare importantă a serviciului sanitar se desfășoară în vremea lui Alexandru Ioan Cuza care, în 1860, îi conferă lui Carol Davila rangul de general, îl numește medicul șef al Armatei Române, și inspector general al serviciului sanitar.
Formarea primului Stat Român modern, prin Mica Unire de la 1859, se desăvârșește prin procesul de înființare și punere în funcțiune a primelor sale instituții, care a marcat faptul că unirea celor două foste Principate devine ireversibilă. Astfel, la data de 16 iulie 1862 Domnitorul Alexandru Ioan Cuza semnează Ordonanța nr. 495 prin care se înființează un singur Minister de Interne prin unirea cancelariilor „Trebilor din Lăuntru” care, până la acea dată funcționau separat, la București și Iași. Guvernul de la acea dată era condus de medicul român Nicolae Kretzulescu, care a deținut concomitent și funcția de ministru de interne.
În același an Comitetele de sănătate înființate de Regulamentele organice, se unesc, constituindu-se asfel premisele viitoarei Direcții sanitară a Ministerului de interne, cu sediul la București. Pe lângă această structură funcționa Consiliul Medical Superior, tot la nivelul Ministerului de Interne care era compus din 9 membri și un secretar, și avea competențe comparabile cu ale Ministerului Sănătății și ale Colegiului Medicilor din prezent. (potrivit unor reglementări ulterioare – Decretul nr.1541 din 10 Noiembrie 1865 și Decretul din 2 Noiembrie 1874). Astfel, Consiliul Medical Superior acorda dreptul de practică al ofițerilor sanitari superiori începând cu eșalonul regiment și clasa a II-a, asimilați gradului de căpitan (art. 3 din actul de înființare al corpului), pentru medici (art.16), farmaciști (art.26) și veterinari (art.36).
Tot în anul 1862, la data de 21 august, domnitorul Alexandru Ioan Cuza aprobă Raportul prințului Ioan Grigore Ghica, ministru de Război în cadrul guvernului condus de medicul Nicolae Kretzulescu, prin care i se aduce la cunoștință ”… necesitatea instituției corpului oficerilor sanitari ai armatei…” și aprobă proiectul actului prin care, la art. 1, este ”…instituatu unu corpu de oficeri sanitari ai oștirii coprindendu:
- Medici însărcinați fără ossebire de profesie cu esercițiulu medicinei și chirurgiei în corpuri de trupă, spitale și ambulanțe.
- Farmaciști însărcinați cu esercițiul farmaciei în depositele de medicamente, spitale și ambulanțe.
- Veterinarii însărcinați cu îngrijirea cailor armatei și corpuri de trupă…”
Prin Înaltului Decret Domnesc nr. 4629 luau fiinţă Corpul Ofiţerilor Sanitari ai Armatei şi Direcţia Generală a Serviciului Sanitar Român, acesta fiind momentul constituirii medicinii militare, al cărei scop principal era asigurarea sănătăţii efectivelor militare.
În timpul domniei lui Carol I și a guvernului condus de Lascăr Catargiu este promulgată ”Legea asupra serviciului sanitar” care este considerată primul act normativ din țara noastră cu privire la organizarea sanitară și asigurarea măsurilor pentru protejarea locuitorilor în cazul declanșării unor epidemii. (Monitorul Oficial 131 din 16 iunie 1874). Legea păstra parțial organizarea prevăzută în Regulamentele Organice: Serviciul sanitar rămâne în subordinea Ministerului de Interne care avea misiunea de a supraveghea aplicarea măsurilor sanitare la nivelul populației generale. Se înființau în fiecare județ Consilii de igienă și salubritate publică. De asemenea legea prevedea capitole separate privind înființarea, organizare și supravegherea farmaciilor, privind medicina preventivă, privind delimitarea profesiei de medic, moașe, dentist, farmacist.
Regulamentul Serviciului Sanitar de Județe este publicat în Monitorul Oficial 215 din 01 octombrie 1874, fiind elaborat de consiliul medical superior, în conformitate cu legea sanitară. Acest Regulament stabilea atribuțiile administrațiilor serviciului sanitar de județe, ale medicilor primari de județe, ale veterinarilor de județe și ale consiliilor județene de igienă publică și salubritate. Astfel ”medicii primari controlează și priveghiază ca agenți ai ministerului de interne, tot serviciul sanitar din județ și tot ce privește hygiena publică și poliția sanitară”, iar veterinarii de județe ”propun măsuri pentru preîntâmpinarea epizootiilor și enzootiilor….” Medicii primari de județe erau șefii serviciilor sanitare de pe raza teritorială. Ierarhic erau subordonați Ministerului de Interne dar erau numiți și revocați prin decret regal la propunerea ministrului de interne.
Tendința de modernizare, descentralizare dar și de clarificare a sistemului sanitar din țara noastră s-a concretizat în numeroasele modificări ale legii sanitare, la propunerea medicilor aflați în subordinea Ministerului de Interne: în 1877 (MO 71/01.04.1877) când din rațiuni economice se reducea numărul membrilor Direcției serviciului sanitar, legea din 1881 (MO 58/14.06.1881) de înființare a unui nou serviciu, al spitalelor rurale, legea din 1885 (MO 2/03.04.1885) care a modificat denumirea Consiliului Medical Superior în Consiliul Sanitar Superior. Legea pentru înființarea de spitale rurale din 26 iunie 1881 prevedea la art.4, ca, până la înființarea unui număr suficient atingerii obiectivului stabilit ”…și chiar în urmă, în cazuri urgente, ambulanțele militare, în intervalele concentrărilor […], vor fi puse la dispozițiunea exclusivă a ministerului de interne […]; aceste ambulanțe vor fi conduse de doctori în medicină […a nu se înțelege că aceștia ar fi trebuit să fie șoferi, termenul de ambulanță desemnând, la vremea respectivă, o structură similară unui spital de campanie și nu un vehicul, n.n…]”.
În Monitorul Oficial 15 din 18 aprilie 1892 se publică Legea pentru organizarea Serviciilor Administrațiunii Centrale a Ministerului de Interne, în care se consemnează Direcțiunea generală a Serviciului Sanitar Civil ca serviciu special în cadrul Ministerului de Interne. Direcția era formată din: director general, subdirector (șef al serviciului medical și secretar al Consiliului sanitar superior), șeful serviciului veterinar, șeful serviciului spitalelor rurale, șeful serviciului administrative, șeful serviciului statistic, arhivar, registrator, opt copiști, patru inspectori veterinari, un camerier, doi curieri, un rândaș.
Prin Înaltul Decret Regal nr. 2106 din 28 mai 1894, coordonarea activității inspectorilor sanitari trecea în directa administrare a Ministerului de Interne, iar prin Înaltul Decret Regal nr. 1013 din 1 aprilie 1908 treceau și ospiciile, azilele și așezămintele sanitare.
Noua lege sanitară – Legea Cantacuzino – Sion – promulgată prin Decretul Regal nr. 3804 din 18 Decembrie 1910, cu modificările din 1911, 1913 și 1921 restabilea atribuțiile Direcției Generale a Serviciului Sanitar, privind coordonarea activității medicale și supravegherea sănătății publice.
Prin Înaltul Decret Regal nr. 21545 din 10 august 1921, Inspectoratele de Igienă și Igienă Socială trec în coordonarea Ministerului de Interne.
Prin urmare, atribuțiile stabilite de Cuza în anul 1862, de reglementare ale actului medical atât pentru militari cât și cel destinat populației civile se vor menține în toată perioada de asumare a identității naționale, când Ministerul de Interne a avut un aport important în evoluția legislativă a sistemului sanitar din țara noastră, remarcându-se preocuparea pentru promovarea unei educații sanitare, pentru protejarea sănătății populației generale.
După Marea Unire de la 1918, mai precis la data de 24 aprilie 1922, Direcția Generală a Serviciului Sanitar va trece de sub autoritatea Ministerului de Interne sub controlul Ministerului Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, prin efectele Legii nr. 1987. Ministerului de Interne îi sunt retrase atribuțiile din domeniul medical la nivel național dar va păstra o structură destinată asigurării actului medical pentru personalul propriu.
La data de 6 iunie 1932 este consemnată înființarea primului spital destinat personalului polițienesc în Cazarma ”Regele Carol al II-lea a Gardienilor Municipiului București”, situată pe Șoseaua Bonaparte nr. 5 (imobilul, acum dispărut, se afla lângă actuala clădire a Guvernului, pe Bulevardul Iancu de Hunedoara). O fotografie a unei săli de operații arată o dotare la standarde ridicate pentru acele vremuri.
Deși după cel de-al Doilea Război Mondial, României i se impune reducerea efectivelor armatei, însă decidenții politici ai acelor vremuri, deși erau adepți ai ideologiei comuniste, recurg la subterfugiul de a păstra efectivele destinate apărării patriei prin trecerea unor militari din subordinea Ministerului Apărării în cea a Ministerului de Interne (grăniceri, pompieri, jandarmi).
Devine astfel o necesitate înființarea sau preluarea unor unități sanitare pentru asigurarea stării de sănătate a noilor efective.
În anul 1984 regăsim un serviciu sanitar independent în subordinea directă a adjunctului ministrului de interne, formă sub care s-a menținut până după evenimentele din Decembrie 1989, când i s-a conferit titulatura de Direcție Medicală a M.A.I. având în subordine Spitalul de Urgență “Prof. Dr. Dimitrie Gerota” precum și Policlinica Centrală din București, Policlinica MAI Ploiești, și alte cabinete medicale.
Spitalul de Urgență “Prof. Dr. Dimitrie Gerota” a fost construit din inițiativa medicului Dimitrie Gerota, în 1907, cu destinația de sanatoriu. După cel de-al Doilea Război Mondial, în anul 1948, este naționalizat, devenind Spitalul Militar M.I. “Dr. Victor Babeș”. După 1990, pentru a evita confuzia cu o altă unitate sanitară, numele lui Victor Babeș este radiat din titulatura spitalului, iar la data de 19 octombrie 1998, spitalului i se atribuie din nou numele de “Prof. Dr. Dimitrie Gerota”, prin Ordinul ministrului de Interne nr. 806/1998, denumire pe care o poartă și în prezent. Spitalul este modernizat constant, în 1994 se pune piatra de temelie a noului pavilion, în anul 2007 are loc inaugurarea Secţiei exterioare Buşteni cu profil de recuperare medicală, prin reorganizarea Sanatoriului antituberculos al MAI.
În 2008, Ministerul de Interne preia de la Ministerul Apărării Naţionale Spitalul Clinic de Urgenţă ,,Avram Iancu,, Oradea.
Prin Ordinul ministrului de interne nr. 1288/19.12.2000, se înființează Centrul Medical de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu ”Dr. Nicolae Kretzulescu” prin reorganizarea Policlinicii Centrale a MAI, Centrul Medical de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu Ploiești prin reorganizarea Policlinicii MAI Ploiești, Centrele medicale din municipiul București și Centrele medicale județene.
Prin Ordinul ministrului de interne nr. I/0545/15.05.2009 se înființează Centrul Medical de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu Oradea prin unirea CMJ Bihor cu Ambulatoriul de Specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă ,, Avram Iancu,,.
Prin OMAI nr. I/1865 din 17.06.2016 se reorganizează cele 3 CMDTA-uri din MAI, prin arondarea celor 38 de centre medicale județene, pe principiul teritorialității.
Rolul Ministerului Afacerilor Interne la dezvoltarea medicinei militare românești s-a concretizat prin profesionalismul, asumarea și dedicarea echipei coordonate de următorii directori ai Direcției Medicale:
| Directori DM după 1989 | Perioada | |
| 1 | NICOLAE ION | 1990 – 1997 |
| 2 | DAN MIHAI MARIUS | 1997 – 25.03.2009 |
| 3 | DODAN ION | 25.03.2009 – 16.10.2009 |
| 4 | VLĂSCEANU VENCERON | 16.10.2009 –04.04.2012 |
| 5 | MEDRUȚ IOSIF MARIUS | 04.04.2012 – 29.06.2012 |
| 6 | GALEȘ GABRIEL OVIDIU | 30.06.2012 – 16.06.2013 |
| 7 | BĂDESCU DORU | 17.06.2013 – 11.12.2015 |
| 8 | MEDRUȚ IOSIF MARIUS | 15.12.2015 – 04.01.2018 |
| 9 | URSULEANU DORINELA | 31.10.2018 – 03.01.2020 |
| 10 | DINU DRAGOMIR | 06.05.2020 – 19.02.2023 |
| 11 | MAHU CLAUDIA IULIA | 20.02.2023 – PREZENT |